marți, 16 septembrie 2014

Poezia, univers al unui indicibil Cuvânt




Omul e propriul său cuvânt. Un cuvânt angajat în faţa existenţei. Autentic. Un cuvânt galactic, precum înşiruirea tuturor poemelor pe care le cuprinde, nerostite încă...
Şi omul, cu întreaga sa viaţă, se lipeşte de silabele cuvântului său, aşa cum e nedezlipită carnea de piele ori sângele de inima care-l pulsează.
Şi iată cum acest cuvânt, imens, e universul poetic în care se rostuiesc toate sunetele unei vieţi.

.................................................................................................................................

 Am în faţa ochilor o carte, „Curentul turbionar”, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013. Autorul, poetul Ion P. Iacob, este la a doua sa carte de versuri, având ca abordare lirică anterioară, volumul de debut editorial, „Spitalul Filantropia”, Casa de Editură „Panteon”, Piatra Neamţ, 1994.
Autorul este, precum un „poet damnat”, sfârtecat lăuntric de trăiri contrarii. Muza sa lirică musteşte de candoare, de inocenţă şi puritate; totodată însă, sufletul autorului e bântuit de angoase, spaime terifiante, deriziuni şi fâşii zimţate din sfâşiate măşti de cinism ori însângeraţi spini de tristeţe. În aceleaşi poeme, adeseori, stările afective contrare se zbat unele într-altele, fac adevărate rocade de şah, mereu schimbându-şi spaţiile de o inefabilă rezistenţă şi de o expresivitate densă, de factură existenţialistă.
Poezia însăşi este definită de către autor ca fiind o stare ce deţine controlul total „pe harta gerului”... „într-un tremolo delicat al vântului/ peste conturul abia întrezărit al norilor/ poezia/ are totul/ sub control/ pe harta gerului/ unde o stea rătăcită / palpită/ şi/ iată/ un fals portret/ în plină singurătate/ aproape de inima/ acestei clipe/ premergătoare/ altei vieţi plină/ de şoapte:/ ca-ntr-un hotel decrepit/ în mine/ mai iernează o noapte” („În mine mai iernează o noapte”).
Poetul, fiinţă de altfel solară, a ajuns prins nolens-volens, prin „gâlceava cu sine”, în robia beznelor nocturn-lunatece, din care izbucneşte pe alocuri, precum un gheizer, întreg stratul refulat al sensibilităţii sale exacerbate: „a filtrat lumina/ până a ajuns la esenţă/ în robia întunericului// acum victorios/ şi orb/ cerşeşte/ de la propria umbră” („Despre poet, profet în ţara lui”)... sau: „unul câte unul/ dispar din tabelul elementelor/ unul câte unul/ luând cu ei/ aburul/ de pe luciul oglinzii// prietenii/ lasă în urma lor/ o amintire înceţoşată/ în mlaştina căreia/ mă afund/ puţin câte puţin” („*”).
Cunoaşterea prin „poesis” coincide cu o acerbă şi neliniştită căutare de sine, cu o necontenită definire a eului mocnind printre meandre existenţiale: „eu sunt o entitate/ cu reguli clare/ precise/ locuit/ de vremelnicie/ printre poeme nescrise/ sunt liber/ şi refuz/ eternitatea” („Pământul de sub care, trezit de zgomot, încep să cuvânt”)... sau: „nu mă revendică/ nimeni// cine/ şi-ar pune mintea/ cu un teren/ minat” („*”)... ori: „milioane/ de oameni/ pe lângă care/ trec neatent// clipe/ în care legitimez/ străinul/ care ocupă acum/ cartea mea de identitate” („*”).
O frică subversivă a limitelor capacităţii umane, de rezistenţă în faţa intemperiilor de tot felul, îi frisonează imaginaţia... „capete acoperite/ cu diademe de zăpadă/ siluete prin ceaţa stradală/ şi frica/ mi-a împrumutat pentru o clipă chipul:// într-o zi de luni/ un bătrân/ care traversează strada/ populată de huni” („Teama de moarte şi de ulcioarele sparte, frica de aparatele domestice, mici reparaţii, idiosincrazii şi alte nerozii folositoare poetului într-o reluare din papirusurile vechi”).
Poetul are o stringentă nevoie de spaţii întinse de acţiune, are claustrofobia semnelor de limitare a respiraţiei lirice: „nu ştiu să pun/ un punct/ o virgulă/ ceva acolo/ pentru/ că mi-e frică/ s-ar putea ca după/ cea nenumită/ să apară/ să trăiţi/ am ieşit din serviciul de zi/ şi de noapte/ şi nu contează/ cântecul este aici interzis/ sirenele au corzile sugrumate/ şi nu este nici un indicator/ nici un semn care să trădeze mările moarte” („Lucrurile finite”).
Viaţa este o neaşteptată înşiruire de răscruci iscate printre versuri albe, printre silabe, printre sunete, printre rime căutate, găsite ori pierdute în buzunarul zilei de mâine... în vreme ce ea, „cea nenumită”, pândeşte necontenit, veghind la colţul fiecărei clipe, dincolo de presiunea vieţii, a poeziei, a speranţei... „în toate celulele mele/ ea sapă câte o gaură neagră/ şi sapă şi sapă/ în lumină/ până unde poate pătrunde/ la graniţa/ dintre/ nicăieri şi niciunde” („Despre cea nenumită”).
Definit între vis şi realitate, poetul se apără de propriul său lirism prin grimase cotidiene, care-i supun fiinţa unei dedublări intrinseci, înger şi demon, entuziast şi blazat, inocent şi cinic, ancorat într-o revoluţie a Verbului liric şi, concomitent, într-o stare de spleen. Profil antic şi post-modern, răstignit între zbor şi angoasă, între anxietate şi uitare de sine, între subconştiente invidii şi o generozitate şi certitudine de zeu, autorul „unelteşte” tandru şi acid la ridicarea propriei sale catedrale, închinate Poesis-ului. Căci ce altceva mai sublim poate caracteriza şi aureola un autor de versuri decât o îngenunchiere fastuoasă, dar şi smerită, discretă, însă şi ostentativă, în faţa Verbului stăpânitor a toate şi al miezului de ceară fierbinte, de smirnă şi tămâie, de pe cealaltă emisferă, nevăzută, a propriei sale fiinţe?
Poetul e într-o continuă trecere, o trecere împletită cu inocenţa începuturilor, unde „înţelesul” depăşeşte „înţelesurile”, până la a ajunge „golul” care primeşte şi acoperă totul... „golite de sens –/ gări mici care-mi păstrează/ copilăria” („*”).
Candoarea unor stări apuse, a unor trăiri inefabile colorează uneori discret, sincer şi parcă aromitor, cu o lumină intangibilă, fundalul existenţei: „lumina care se revarsă/ e un cântec/ un halou discret/ o lovitură surdă/ în uşa toamnei/ prin ceaţa/ care se deşiră ca viaţa/ într-o zi/ când desenezi/ singurătatea/ dintr-o respiraţie/ pe fereastra brumată// e modul de a spune celorlalţi/ din afară// intraţi/ sunt încă viu/ până diseară” („Ascuns în lumina gutuilor”).
De la o încredere adolescentină în sine până la ispita îndoielilor e doar un pas... „marele poet/ care ardea mocnit/ în mine/ era bogat// râuri livezi albine// marele poet/ era sărac// ură deznădejde ruine// marele poet/ oare a existat?”(„Ură deznădejde ruine”).
O greaţă existenţială se mişcă, insidios, printre ramuri de silabe: „sunt condamnat la greaţă/ nu mă pot exprima/ călăii pe care i-aş înfiera/ sunt aici/ şi mă ţin în viaţă” („*”)... sau: „mine antipersonal/ antitanc/ antecamerele poemului/ în care agonizez/ sunt pline/ desigur/ de mine/ cocoţat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranşeele altora/ ce să văd/ peste tot/ numai ruine// într-o zi/ am să mă satur de mine” („Semănătorul de mine”).
Ancorat în „cutia candorii”, nevăzută şi neauzită, părelnică, umbra poetului zămisleşte îngeri... „ar putea fi/ o adiere din trecut// din prezentul/ care mă ocoleşte// o fărâmă din viitor/ îngerul meu/ păzitor” („*”)... sau: „o viaţă/ a trudit îngerul/ ca să devină om// o viaţă de om/ cât o iluminare/ de înger” („*”)... ori: „pe scara îngerului/ fină şi precisă/ pe scara îngerului/ eu/ sunt treapta lipsă” („Scara lui Iacob”)...
Dincolo de orice încartiruire plăsmuită de om, puterea cuvântului răzbate, mereu triumfătoare, precum seva vieţii eterne. Această forţă, răzvrătită şi izbăvitoare, prinde rădăcini adânci în „Curentul turbionar”, poemul care dă şi titlul volumului de versuri: „pentru că nu ştiam nimic/ despre trădările celeste din poem/ am început să meşteresc/ limba de lemn/ pe care o scoate acum/ spre mine/ păpuşa hindusă” („Curentul turbionar”).
Şi iată cum poetul Ion P. Iacob, dăruindu-se pe sine, cu toate contradicţiile sale interne, sudate într-o structură de eşafodaj sui-generis, realizează cuprinderea unui întreg univers uman, unitar printr-o complexă diversitate ideatic-afectivă şi atitudinală, în fiecare poem al anterior amintitei cărţi, despre care vorbim; există aşadar, în acest volum de versuri, multiple realităţi paralele traversate de autor şi unite într-un conglomerat specific, cu trăiri şi expresivitate artistică recognoscibile, universuri legate ombilical prin suflul poetic al autorului, tărâm liric propriu şi cu un glas aparte.
Curentul turbionar” este respiraţia unui suflet contorsionat, labirintic, dens în trăirile sale incendiare, imprevizibil până la previzibilitate în imprevizibilitatea sa, lacom de cogniţie, de cuprindere a vieţii „ca pe o pradă”, de adrenalină virtuală şi, totodată, de o permanentă şi impetuoasă dorinţă de accedere în acel spaţiu sacru, aproape de nepătruns, al isihiei.
Ascuns în sine, ca într-o scoică a perlei mnezice, autorul se caută cu asiduitate în pădurea silabelor gândite, simţite ori rostite sau scrise parcă prin scrijelirea până la sânge a eului propriu, până la ţipătul mut al lui Munch.
Un joc inedit cu timpul se aşează, cuminte, în spaţiul locuit de alte versuri, precum în poemul intitulat „În salonul de gheaţă”, având ca subtitlu: „poem muzical cu indicaţii scenice”... Respectivele sugestii din finalul poemului implică o situare a versurilor pe o scenă imaginară, în alternanţa unor timpuri apuse şi a unor spaţii îndepărtat-apropiate inimii şi imaginaţiei autorului.
Minunile nu ţin mult, ci doar „trei mii de clipe”, o perioadă care permite transformarea oricărui miracol într-un coşmar. Cele două feţe ale ţesăturii vieţii sunt, aşadar, interşanjabile.
Trimiterile livreşti aduc o notă de „frăţietate de breaslă” în sanctuarul gândurilor: „viaţa e/ marele critic/ şi nu m-a indexat/ în nici o carte// există/ o şansă/ pentru fiecare// şi o moarte” („Cervantes este om şi acceptă orice vecinătate”. „În bibliotecă”).
Asocierea strânsă a filelor de cărţi pe rafturi, conglomeratul ideilor siameze nu certifică nota de indestructibilitate a comunităţii omeneşti... „în curtea interioară/ a blocului meu/ un câine/ străin/ e un poem/ plin de oase/ (adio ossi di sepia/ adio montale)/ care mă priveşte/ cu un ochi hămesit/ adulmecă manuscrise/ şi nu le atinge/ – s-a ales praful/ de sentimentul meu/ de comuniune –/ eram în stare/ să-i arăt/ concret/ un oscior o vertebră/ un deget/ amprenta mea olografă/ pielea tatuată cu stele/ un text apocrif/ despre poet/ când se naşte/ trag de el/ ca de-o halcă de carne// când se naşte un poem/ mă nasc/ şi eu sunt/ ţipătul” („Adio Montale”).
Expresie lirică a aforismului blagian, ca într-o simetrică măsură a balanţei adevărului, rezistenţa expectanţei omeneşti este fragilă, inconstantă, vulnerabil supusă eroziunii timpului... „asemeni unui tren/ cu trasee şi orare prestabilite/ Miracolul/ pe care-l aşteptam/ m-a găsit/ în sfârşit/ îmbătrânit bolnav plictisit// fără să ţină seama că cineva/ ar putea trage semnalul de alarmă/ că ar putea/ să alunece de pe şine/ miracolul care m-a găsit/ a plecat aşa cum a venit:/ îmbătrânit bolnav plictisit” („Minunea pe care o aşteptam”).
Imaginile curg, voluptuos căutătoare de sine. Această acerbă dezghiocare a egoului, până la cele mai subtile straturi ale esenţei eului poetic, stă sub semnul zodiacal al scorpionului, zămislind parcă dorinţa de sublimare a actului cotidian, a trăirilor diurne, a melanjului social, a modului de existenţă de zi cu zi a poetului.
Motto-urile poemelor sunt smulse din sine-însuşi, din propria creaţie a autorului, de parcă temerea coabitării cu sintagmele altor autori ar fi stăpână pe propria curte a casei cărţii sale.
Poetul se dispersează mereu în matricea oceanului cercetării şi redării de sine, ca o „repetabilă povară” a propriei naşteri întru cuvânt, întru trăire afectivă şi întru cogniţie: „eu eu eu eu/ eu eu eu/ eu// un gramofon stricat/ pe care-l repară/ mereu/ Dumnezeu” („Gramofonul”).
Aflat la o vârstă a maturităţii, poetul Ion P. Iacob e într-o neobosită creştere lirică, într-o incendiară şi, în acelaşi timp, minuţioasă căutare de sensuri, într-o depăşire a propriilor zăgazuri existenţiale, într-o rodnică plămădire a rosturilor cuvântului „ce exprimă adevărul”...
Iată coordonatele complementar-structurale ale versurilor iacobiene, un năvalnic, un impetuos verb poetic, o agresivă şi auto-agresivă atitudine de receptare, de procesare şi de sublimare a cotidianului şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal parcă, o tandră comuniune cu suferinţa, o exigent-resemnată abordare a umanităţii, o candidă şi jertfelnică îmbrăţişare a lumii întregi, prin vitraliul poeziei.


PERSIDA RUGU 

luni, 8 septembrie 2014

Ion P. Iacob, un truditor la galerele cuvântului




  Un adevărat truditor la galerele cuvântului, un sclav la Ocna de sare este Ion P. Iacob, cel care „se ascunde în pian”, pentru a-şi amaneta moartea, desigur, moartea pentru poezie, ştiind prea bine că din poezie nu se poate trăi ci doar se poate muri, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul veacurilor cu toţi cei care au visat că trăiesc din poezie. Şi Ion P. Iacob nu face excepţie de la această, dureros de adevărată, afirmaţie.  În versuri tăiate abrupt, scurtissime, cel mai adesea, surprinde faptul că: „iluzia e clară/ şi tăietura precisă// prin spărtura din cer/ văd/ lumea promisă”.  Pentru el „ câmpia e devorată cu dinţi de hârtie/ într-un timp fără spaţiu/ într-un spaţiu fără anotimp/ Lao Tze/ contempla pentru mine/ cadavrul unui cuvânt” scrie el într-un poem cu disperarea că „a părăsit teritoriile prolixe, pe calul mort”. Poezia lui Ion P. Iacob se întocmeşte, cu tenacitate, din fragmente de timp, de viaţă şi cu obiecte , ca dintr-un bazar cu vechituri, doldora de cărţi vechi, flori presate, flaşnete şi altecele netrebuitoare ca în poemul „Curăţenia de primăvară”. Cele mai grele munci posibile şi le asumă, prin poezie, Ion P. Iacob şi anume: „Poetul se imaginează trăgând la edec „ „fără pauză/ corabia asfinţitului” ( frumos  vers, nota noastră) sau „ filtrând esenţa luminii de absint direct din creier”, iar, pentru el, lumea înseamnă „o mie şi una de nopţi/ printre care m-am strecurat cu dexteritate (...) roţi de tortură minunate”....”Poetul mai este, după propria-i mărturisire, „semănătorul de mine/mine anti personal”  cum spune poetul Daniel Corbu, purtând pecetea rară a blestemului, asemenea unui budist însingurat în terifiante judecăţi fiinţiale, cu o atât de bine dozată alternanţă de abstract/concret, cinic şi agonic, practicând deseori un umor amar, bacovian., expresionist cu aplomb şi experimentalist la nivel de limbaj...”
   Ion P. Iacob presimte, prin versurile sale că  miracolul pe care îl aşteptă l-a găsit, şi nu l-a găsit oricum, ci în haina de gală şi de surghiun a poeziei, aşa cum pe ocnaş îl găseşte muntele de sare în eterna lui peregrinare prin galeriile obscure ale timpului. 
  Un fals portret în plină singurătate încearcă să-şi contureze autorul atunci când scrie poeme cu titluri ca acestea: „Anti-biografie, Poetul obscur, Gâlceava poetului cu sine sau Despre poet, profet în ţara lui, unde pare parcă a se autoflagela în „patria cuvintelor” şi în Ţara metaforei”. Parcă e prea multă cerebralitate şi prea puţină trăire în astfel de poeme. Poetul Daniel Corbu îl acreditează prin această adevărată recomandare pe Ion P. Iacob cu titlul de poet al cetăţii şi asta nu e rău deloc, dar cu o singură condiţie ca în cărţile viitoare să se apropie mai mult de cititor şi să se îndepărteze de sine. Prevăd un drum destul de interesant  pentru viitoarele sale cărţi şi să rămână „ Veşnic amant al simbolurilor esenţiale, poetul cultivând viziunea tragică...”aşa cum profeţeşte Daniel Corbu.

Emilian MARCU
revista Convorbiri literare, octombrie 2014


*Ion P. Iacob, Curentul turbionar, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013, 80 p. Prefaţă de Daniel Corbu. 


marți, 2 septembrie 2014

CURENTUL TURBIONAR

LA CORRENTE VORTICOSO


(in construzione)


1










ION P. IACOB













LA CORRENTE VORTICOSO












ANTI - BIOGRAFIA

nascosto in pianoforte
con l'orecchio stonata
diretta verso il mondo
si può dire
Ho impegnato la morte
- ma non -
Io vivo in un frutto
come una casa

tutto è stato costruito ancora di fiore


" così duraturo
spazioso
bello
assente
di dizionari disgusto "

sentire l'eco del mondo
e disperazione
dalle finestre della casa
costruiamo
senza fretta
in un futuro di petali




chiuso in noce duro
non mi interessa

, Ipocrita lecteur
quello che conta che non hai visto me
la poesia può anche essere
una bugia
bello "





IN ME SVERNANO UN'ALTRA NOTTE

un tremolo dolce del vento
sui contorni di nuvole
poesia
ha tutto
sotto controllo
su mappa di gelo
dove una stella smarrita
palpitare
e
behold
un falso ritratto
in piena solitudine
vicino al cuore
di questo momento che
precede
un'altra vita piena
di sussurri :
come in un hotel decrepito
a me
 svernano un'altra notte





PERFORMANCE INTELLETTUALE


un pomeriggio del secolo scorso
Io tiro la cambusa
 con il compagno d . p .
un letto dal parco centrale della città
un po 'imbarazzato dalla nostra missione
ci infiliamo come ladri
oltre a siepi che ci proteggono da occhi indiscreti
era un letto enorme che potrebbe aver ricevuto generosi
intorno alla città di soffiaggio
ma
improvvisamente apparso su un vicolo strada laterale
 poeta g.e.
meno confondendo meno vertiginoso del alcool
, Sono tacito per due giorni
ospitarvi per favore
tra giambo e dattilo "

Ho gentilmente invitato il bordo orientale del letto
la città si sta già preparando per andare a letto
e ci svegliamo di poesia
vagando in ora tarda
fino a quando il prigioniero attraverso le nostre parole
come un panno nero
è stato arrestato la notte
e infine ci siamo innamorati
nel primo sonno
stato in cui ora ci troviamo




*

mi tengo la mano
Dio
perché io non inciampo
nel buio trasandato
della bellezza



*
quello che è rimasto
del gatto salto

una macchia di sangue
sulla strada



*


Pupazzo di neve,
Pensi che ` ll essere amici
Entro l'estate ?


in un silenzio innaturale
che si abbandonano con voluttà
in un paese
persuasiva divorante sibilique

era un uomo solo
effettivamente
un uomo solo
che conduce al cavo di traino
la nave del tramonto






IL REGNO DELLA BESTIA

è facile entrare nel regno della bestia
senza forzare una porta o
può sentire
in illusioni infinite
il suono di artiglio




IL POETA OBSCURE


(invece di epitaffio )
i miei amici
i grandi poeti
scrivere capolavori
essi filtrano
luce di assenzio
direttamente
dal cervello
le sue poesie nascono
direttamente da visceri paralizzati
di riflessione stellare
dell'occhio pineale
sono cannibali
piccoli fatti
i grandi poeti
avere erba di bestie
e migliaia di bruto
nascondere
nella loro verbo

i grandi poeti
deve essere
esattamente come me

una manciata di polvere





ANTICA URNA

" la mia malinconia è la pioggia acida
che esfolia
la canzone non detto

anche gli aloni raschiati di luce santa
 lontano di strada Homer
il paese è ora al buio
e il re è l'ombra
di questa poesia
che lo seguono nel nulla "





INCOMPRENSIBILE





qualcosa semplificata
macellati
da un mondo troppo complicato

il denominatore

ciò che non avrebbe

per accadere

il legante

di due principi apparentemente intangibile

è una reductio ad absurdum

in un sacco vuoto






NOTTURNA


3333 notti
con van Rijn
di giri per essere pienamente


Non ho frustrazione
Io sono un uomo un po '
e ora si sentono nostalgia
parole che siamo stati
uso singola
ne
avvenimenti
blocco
come la pelle
pelle
di
mille e uno ruote
tra questi
Mi sforzo con destrezza

sono molti meccanismi
utile

ruote di tortura
meraviglioso





CHI POETA , PROFETA IN SUA PATRIA


 ha filtrato la luce
( a ) fino essenzialmente
in schiavitù delle tenebre

ora vittorioso
e cieco
( accattonaggio ) implora
dalla propria ombra




*

uno a uno
scomparire dalla tavola degli elementi
uno a uno
portando con sé
il vapore
di specchio

amici
dimenticare
una nebbia memoria
nelle paludi che
sprofondo
a poco a poco




GIURAMENTO DI IPOCRATE


va bene
il cervello non ha muscolare
e nessuno da fuori
non può vedere lo sforzo della mente
e tutti hanno finalità

e le bugie sono caldi
quando un paziente desidera
un altro malato :
salute



OBIETTIVO E BENIGNO , CON VENOM


non sono necessarie per comprendere
basta eseguire le vite di queste evidenze
vestita di un grigio toga
Non riesco a ottenere il Premio Nobel
" tabella di elementi " è già pieno
e




SEPARAZIONE


Vorrei vendere auto dei tuoi sogni
luce grossolana dei denti di leone appassiti
ombrello coperti con le stelle


ogni sogno ha il suo mondo
Io per esempio preferisco
unico - verse

su questo lato della Styx
solo le ali d'angelo
non stanno vendendo




LA PAURA DELLA MORTE E BROCCHE ROTTE
(un replay del vecchio papiro)





capo coperto
con diademi di neve
sagome
da strada nebbia
la paura per un momento
mi ha preso in prestito l'immagine :
un Lunedi
un vecchio
che attraversa strada
popolato da Unni





*


Non so mettere
un punto
una virgola
qualcosa lì
per
Temo che
potrebbe come dopo
il senza nome
verificarsi
"vivere
Ho lasciato il servizio giorno
e di notte

e non importa

comunque
over Styx
governare il Mar Morto "

Coro : "sono terreno tasto
girovagando per l'ossario di sussurri
canzone qui è vietato
sirene hanno strangolato la cavi
e non c'è indicatore
nessun segno di tradire il Mar Morto "






*


poesia
è una cellula
dei quali può fuoriuscire
ogni volta che
il vero
si riceve
da re

I caccia silenzio
innumerevoli fiori
ma
solo uno
è coronata
di farfalle

esiliato vuoto
Tracing spider web
ogni giorno

Posso sentire
spada scivolò
tra scudi

che la poesia
che reale
che le farfalle





*


Sono un'entità
con regole chiare e precise
preciso

abitato
dalla transitorietà
e le poesie scritte
Sono libero
e I don ` t accettare
questa comunione

Sono libero
e rifiuti
eternità






*



su di me
 non rivendicato nessuno

che
avrebbe messo la sua mente
con una terra
minato







*

sono
milione
di persone
accanto alla quale
Mi passaggio distratto

sono momenti
in cui ho legittimano
l'uomo straniero
che ora occupano
il mio libro d'identità




*

senza Dio
si deve assumere il passato
con la scimmia





*

ci siamo incontrati una volta
nelle stesse vers
in fugace
luce giocoso

in
storia
che si sta lavorando
( la pelle di serpente
tatuato con Apocrypha )
"lavoratori lode
che ha seminato lo scorso
di ammettere la colpa "
sul campo
 vedo
qua e là
ossicini di poesia
familiare

per ciò che è più sublime
e triste
stesse lyrics
nell'ignoto o grande
naturalmente poeti come fratelli
sul campo semantico
Mi riconosco
in alcuni
in altri










WEBCAM IN DIRETTA STREAMING



termiti che divorano
bianco
Li vedo
da grandi altezze
La mia piccolezza della mente
è sufficiente
seguire
tutte le creature
tarda mattinata
punti neri
su sfondo grigio
in continuo movimento
-I meditare sono un drone -
creatura terrestre alle prese con la vita
Potrei essere me stesso
una termite
ma già è tardi
e la colonia
sta preparando
stessa moto browniano
va bene la mattina colore inodore
come altro
 la colonia ignoro me




*
un poeta brillante:
una caramella

in disperazione bocca 







*

malattia

disperazione

e odio


Cosa curriculum

può essere meglio


per la morte ?







SIGILLO DI PURO SANGUE 



inteneritore sotto selle

ora rotto

di zoccoli

è solo il cuore

una volta con il piccolo angelo

una volta con le frecce

avvelenato




*



Sono io sono io sono io sono io sono



Sono io sono io sono io



sono io



un
un grammofono in rovina



mai riparato



di Dio







*

Svuotata di senso

piccole stazioni ferroviarie custoditi


la mia infanzia .








*


sono condannati a nausea

Non posso esprimermi :

i carnefici quali

Non posso denunciare

sono qui

e mi tengo vivo










ODIO DISPERAZIONE RUINE


il grande poeta

che fumante bruciata

a me

era ricco


fiumi frutteti api



il grande poeta

era scadente


rovine odio disperazione



grande poeta

veramente esistito ?







LA MINIERA SEMINATORE



mine antiuomo

anticarro

poesia segreterie

in cui agonizzare

sono pieni

naturalmente

da me

arroccato

sulla recinzione della poesia

I binoculares

in trincea altri

Cosa vedere

tutto

solo rovine


uno giorno

Mi annoio di me







*


I frustato

sensibilità

al sangue

presunto

tra meno

piú

nel mio paese

di carta

avvolto come una mummia

in aria autoctono

tra Dio

e atomo






NOTTE DEL NUOVO ANNO



Nevicata in TV

una neve

che non sedersi



alla luce della notte

un intero popolo

sonnecchiando .









. SALONE DI GHIACCIO

( Poesia con le indicazioni tmusical )





una signora

con un cane al guinzaglio

enteres nella libreria

e richiede un libro di Borges

* Mentre il

il cane

buon allungamento

sul pavimento ghiaccio

una signora anziana

racconta di cane

con gli occhi sbiancati delle tenebre


" Morirà presto

è un cane speciale

 sinistra di mia figlia morta

è la mia connessione al nulla "

durante il ** in cui racconta

La mia anima si sviluppa

come una fuoriuscita di petrolio

in acqua

il mio cuore è un paese

solo il buon

per essere conquistare



" un cane ben educato "

con sponda di là

potrebbe essere il tuo custode e fratello

il passaporto

per

morte "

in un momento in cui ****

Tutto sembrava essere incomprensibile


una signora sfogliabile all'infinito

un volume di Borges .


* Tempo ( cuv. è "tempo" a pl Tempi , . . . Largo tempus ) 1 . ( Significato originale) (I , 2) la misura * . 2 . Grado di rapidità con cui un'opera musicale da eseguire


a ** ( l) Primo tempo ( loc. esso . , "il primo tempo" ) , l'indicazione di un ritorno alla mozione originaria dopo uno o più cambi di tempo

IL TEMPO è un galantuomo *** (It. ) Il tempo è un uomo buono - il motto di Mazzarino : mostrare l' importanza del tempo nel risolvere le cose . V. e Chronos eumares theos gar .


tempo rubato **** ( loc. essa. " tempo rubato " ) , indicazione e quindi modalità di interpretazione è quello di cambiare per durate di impulso metriche , pur mantenendo invariato. Confusione terminologica tra * e il tempo rubato avvenuta ( dopo Eggebrecht , 1955) dopo aver saltato la pratica ha accompagnato . * Tipo barocco , mentre il termine * temporaneo ha perso il suo senso del "tempo di time value" e divenne sinonimo con le parole " velocità di movimento" .







*


Vorrei chiedere

ma nessun miracolo

prendere tremila momenti

abbastanza per delineare

un incubo

in buono stato

e domani arriva la maturità :

Sfido chiunque








*



Quando sono stato nominato tesoriere

c'era una macchia nel cielo

terra era perfetto

Tutti erano buoni e angelica purezza

ma venire sera all'improvviso

e oro cominciò a ruggine







*




illusione è chiaro

e taglio preciso

attraverso il foro nel cielo

vedere

promesso il mondo






*




la vita è un grande critico

lei non ha indicizzato su di me

in tutti i libri


esistere

una possibilità

per ciascun


e una morte







  LIT CANDELA IN CERA MUSEO





un poeta è amato

e visitato altri poeti

Quando si riconoscono in essa ,

infine ruba l'aria piena di sigilli







SOGGIORNI RHYTHM






tempesta lo spettacolo

vicino ad essere

satiro o fauno

insegnando aria

scriba prezioso notiamo

"sotto il cielo coperto di terra

( echo :

in cielo

coprire con la terra

inizia diurno

da un capo all'altro

solo per trovare se stesso )

coltivazione di semi di senape

con il pensiero

sciolse

barriere cielo

e

sul cavallo neri

con le gambe lunghe

arrivati

tempo raccogliendo "










IL CARCERE DI SALE







era una pianura

morso simbolico

con denti da latte

che porta

nella mia breve biografia

quando ho lasciato il paese di dolcezza

assistito da grandi altezze

da angeli custodi

pianura mi divorano con carta da denti

in un tempo senza spazio

in un luogo senza stagioni

dove Lao Tze

contemplare per me

corpo di una parola

" a nirvana

è lungo cammino e pericoloso

più prezioso è la luce della luna

nel carcere di sale "

in un momento in cui

ho lasciato

definitivamente

La mia innocenza biografia

e territori verbosità

il cavallo morto

di forme  fissi










PULIZIE DI PRIMAVERA





" un passo indietro

certificare

prospettiva altezzoso "


della casa ancestrale ponte

getta

i libri antichi

i fiori pressati

organetto


e ha fatto una concessione

stipato il pianoforte

con le stelle

" sono

stonato

lavorare con la misericordia "




























ADIO MONTALE




"La poesia è come

miele

in grandi quantità

diventa tossico "


nel cortile interno

del mio blocco

un cane

estero

è una poesia

piena di ossa

( Ossi di seppia addio

addio Montale )

Lui mi guarda

rispetto morto di fame

 portarlo manoscritti

e non toccare

hanno scelto la polvere

del mio sentimento

di comunione

Sono stato in grado

per fargli vedere

uno degli ossicini una vertebra

un dito

La mia impronta digitale olografo

pelle tatuata con le stelle

un testo apocrifo

circa poeta

" Quando nasce

disegnarlo

come un pezzo di carne "

quando nasce una poesia

Sono nato

e io sono

                  l'urlo








LA CORRENTE VORTICOSO




perché non sapevo

circa i tradimenti celesti di poesia

Ho iniziato ( artigiani ) di lavoro

 lingua mozzata di legno

( linguetta di legno )

 che adesso

si sta muovendo verso di me

della bocca

indù

bambola




































IL IMPERATORE DEI FOGLIE MORTE




proprietario del baratro

di notte

sulla strada destino

dirimpettaio

ho provato

a salire

alla forza

tutto

erano solo le porte

dipinte sui muri

Volevo entrare

con i tasti contraffazioni

e
carte truccate giocare

nella scuola di sussurri

coperto dal mantello arancio

lì ho agonizzare

sono

l'imperatore

delle foglie morte







TENEBRE DI OGNI GIORNO





 Erano vecchi edifici grigi

con una strana atmosfera

Mi è piaciuto molto anche se

perché nel loro alone

Il nostro balneazione giovani una volta

un'altra volta è intervenuto di routine

e poi il terremoto dal ` 77

che ha completamente spento

luce



















1973/11/24

OR

UN RAID IN VIGORE ,

IN BANALITA




con bende sul collo ... un treno per essere passionale , ultimo treno della miniera ... personal ... 

in viaggio nella zona tra due vagoni ... così- mantici chiamato ... in un dantesco affollato ... con 

valigetta in pelle marrone ( striminziti e gonfio ) ha perso da qualche parte in mezzo alla folla ... 

emaciato ... appena operato ... in senso letterale e figurato ... rubato ... senza speranza .. c'è 

identità senza emozione , senza ... solo uno strano alone riscaldando la mia triste realtà .... 

Natale 

si avvicina e vado a casa dei miei genitori con un treno personale ...

delicato che l'idea di un poeta

un'orchidea cresce

discreete

nel mio cuore .

 era strettamente personale

per me

Luce ha creato un canale

Spesso mi fuga

del regno animale

















HEY ... VIENI

( Parole in cui sono sepolti parole )




Vi aspetto

Nel qui e ora

dove nessuno

non in grado di penetrare

Ma per il resto , ma come

si può vedere

la farfalla nascosta

a me

in pugno







*



buone parole da masticare

 buone parole per la mungitura

parole che sono sepolti

parole






*




nascosta nel mistero

di un popolo immortali

sepolto nella paura

perpetuo



















LUNA PIENA




"La poesia è per sua natura umana

il veicolo che un seducente

è a volte - Celest "

plenilunio

giallo eco -

Ho addormentato mia disperazione


sulla spalla







ESSERE O NON ESSERE




nella mia patria di parole

di essere è un linguaggio di taglio

e non è un crimine

per alcuni di essere

e l'ultima rima





*



Gironi danteschi :

dove butto il mio occhio

come una pietra


















LETTERE DA FINANZIATORI :

" SULLE SCALE perdizione ti aspettano 

BEATRICE "





" Rubo lyrics a dura"

- gridò il poeta -

" Sii gentile quando si mescolare la terra

per le mie ossa sprecati "


quando hanno scoperto

regno senza confini

( i ) parenti ( i ) amici

il postino rigida

essi non suonavano

nemmeno una volta :

improvvisamente

 penetrato

nella galleria codificata










*




Confine tra la REGNI


un incontro con te


uno sconosciuto

incontrato

nella piazza centrale

e una piccola guida

di lavorare pragmaticamente :

file del proprio libro

diffondere sul banco ordinario
e
gesto mechanichal del venditore

che elegantemente confezionato

un cono con semi



in definitiva

bugia ha le gambe lunghe

e sera il sole

portami sulla schiena












FLAG




un corpo

un unico sentimento

sognare sinecure :

l'odio con mille bocche





































NASCOSTO IN LUCE DELLE COTOGNE



la luce che si riversa

è una canzone

un alone discreta

sordo colpo di stato

nella caduta porta

nella nebbia

che sciolto come la vita

uno giorno

quando il disegno

solitudine

da una respirazione

sulla finestra di brina

è come dire agli altri

dall'esterno

comers

sono ancora vivi

fino a stasera
































TENDE AL LAVORO CAOS




 
" Come verme

a nuotare

nel grasso di tempo

in essi graduano

manca di spina dorsale "

lontano

qualcuno vuole aprire il cielo

e la chiave è l'infinito

di un'orbita dall'altra








































MORTE DI UN MASTER









 
"E ' tardi sono male

il proiettile di una linea

rettifica

glicina preparato il mio letto "

i leader hanno tirato un sospiro di sollievo :

tramonto era gratis ora

per tutti








*


in tutte le mie cellule

si scava un buco nero

e scavare e scavare

in luce

fino a che punto può penetrare

sul confine

fra

ovunque e da nessuna parte










*



era considerato post- moderno

ma venire all'inferno

è stato pensato per immortelles

più spesso passato li


con stivali pesanti









IL MIRACOLO CHE ASPETTATE





come un treno

con i percorsi e il calendario prestabilito

miracolo

che ci aspettiamo

m trovato

infine

vecchio malato stanco


senza tener conto che uno

potrebbe tirare l'allarme

che poteva

a scorrere su rotaie

miracolo che ho trovato

a sinistra come è arrivata :

vecchio malato stanco