![](http://1.bp.blogspot.com/-0Yp7XdzTYfU/U95DBQSQTuI/AAAAAAAAJL8/DxHH78e6Feo/s1600/Recently+Updated7.jpg)
Notaţiile sunt grăbite, coerenţa este segmentată mereu: ”gemene / cu stemă / de lup” (”Acea parte a desfătării), ”ochi/ în / singurătate/ tras / pe roata luminii…” (p. 24).
Poemele sunt amare precum tabletele doctorilor: ”…în cărucioare / armata de ologi / visa păduri de picioare” (În văzul lumii), limpede şi periculoase precum ochiurile apelor stătute: ”port plin de vase / crevase / prin care uşor / mă strecor / până în strălucirea de fosfor” (Din ochiul pineal).Fiecare pagină a lui Ion P. Iacob este o placă fotografică, sensibilă, pe care şi trupul de carne şi visele se impregnează – din răni rămân doar dungi de lumină nu urme cangrenoase: ”poezia/ este / un pumn de raze” (p. 24).Pe această linie subţire, cât tăişul cuţitului, poetul rămâne (a rămas, de fapt) să lucreze şi în cartea de-acum, Curentul turbionar(Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014).Textele sale se-nşiruie precum frescele piramidelor, în aparenţă nu au nici o legătură, sunt secvenţeîncheiate în sine, gravate cu vârf ascuţit, nu rotunjite cu peana scribului, dar surprind, precum imaginile filmice, etapele propriei disecţii: ”aici / liniştea e operată / de îngeri” (Cutia candorii), ”încă viu / citesc versete / în limbile moarte” (Inflaţie, versuri, foneme.), ”ce a mai rămas din saltul pisicii / o pată de sânge / pe şosea” (Prestări intelectuale). Gravura-haiku preferată de autor e o probă, un exerciţiu ”pe calul mort al formelor fixe” (Ocna de sare), o scândură de scenă pe care e actor, regizor şi singur spectator. Ironia cu care joacă rolul poetuluie prolixă, savuroasă: masca anonimatului te aşază în centrul lumii, din spatele ei poţi mânui cele mai aprige arme, poţi scoate la lumină adevăruri care te-ar fi putut orbi: ”…poeţii cei mari / au iarba fiarelor / şi mii de jivine / ascund / în verbul lor // poeţii cei mari / vor ajunge / exact ca mine // un pumn de ţărână” (Poetul obscur). Un ”biografism” surprins doar în nota persiflantă, ironică, e stenic prin “modul de-a spune celorlalţi / din afară // intraţi / sunt încă viu / până diseară” (Ascuns în lumina gutuilor). E un semnal existenţial în fiecare hologramă pe care ne-o pune în faţă, precum o piatră de uraniu care emite radiaţii. Nu suprafaţa în sine a ”gravurii” e vivantă la Ion P. Iacob, ci linia neliniştitoare care atrage şi schimbă sonoritatea cuvintelor, părăsindu-se pentru un nou sunet amoros:”sunt condamnat la greaţă / nu mă pot exprima / călăii pe care i-aş înfera / sunt aici / şi mă ţin în viaţă” (p. 34), sau: ”era considerat post-modern / dar ajuns în infern / s-a gândit la imortele / peste ele trecuse cel mai / adesea / cu încălţările grele” (p. 62).
Nu ştiu dacă te poţi specializa / aşeza într-un gen precum e haiku-ul, formulă în care se încăpăţânează poetul să rămână (şi după…19 ani!). Dar îmi place acest haiku-vitraliu în care ramele / metalul care susţine formele desenului nu strangulează, nu subminează marginea, ci o eliberează într-o pluralitate de forme: ”câte un înger / pe fiecare pleoapă // ce orbire poate fi mai luminoasă?” (p. 74), ”sunt / împăratul / frunzelor / moarte” (p. 51); ”eu eu eu / eu eu eu / eu eu // un gramofon stricat / pe care-l repară / mereu / Dumnezeu” (Gramofonul).
George Vulturescu
revista Poesis,nr.6-7-8, 2014
revista Poesis,nr.6-7-8, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu