„Viaţa -o picătură de ploaie” („Curentul turbionar”,Ion P. Iacob)

   De la romanticul damnat, la experimentalistul destructurant, poetul Ion P. Iacob, arde cu înfrigurare etapele discursului liric, mereu orientat spre esenţe, preocupat să se autodefinească în hăţişul devenirii abrupte spre transcendenţa cuvântului.

  Pentru autorul volumului „Curentul turbionar”,apărut la editura Princeps Multimedia, 2013, cuvântul înseamnă tăcere şi lumină pentru a cărui limpezire poetul este extras din „urna destinului” pentru a-i descifra „umbra din neant”.

  Obsesia cuvântului determină o răsturnare a ordinii existenţiale, încât acestea dau autorita-te poetului ca angrenaj în jocul torturii minunate a întâmplărilor(„Schimbul de noapte”)

  De aici, singura clipă ce-i aparţine este aceea a alegerii între evadarea în cotidian şi „celula poeziei”, între vremelnicie şi eternitatea care-şi aşteaptă „poemele nescrise”, ca ameninţare a unui „teren ruinat”(p.25).

  Nu neapărat ideea cât locuirea în cuvânt deschide poetului drumul spre transcendenţă, spre depăşirea condiţiei oarbe a viermelui înotând în” grăsimea timpului”.

  Entitate locuită de vremelnicie, poetul se simte mereu în răspăr cu tot ce-i condiţionează, un univers torţionar din care încearcă să evadeze în realitatea imediată.Gestul suprem al proiecţiei deasupra banalului se identifică cu spaţiul unui nou-născut(„Adio Montale”,p.48).

  Orgoliul avangardist salvat de spleenul existenţial îmbracă haina disimulată a tentaţiei epicului baladesc („Hidalgo”) aruncată provocator cititorului în titlurile poemelor ticluite,după naiva confesiune rimată, dar contrazise de substanţialitatea discursului de un lirism detaşat, cenuşiu, cenzurat până la expresia aforistică.

„ Curentul turbionar”, în suflul căruia se avântă poetul, îl proiectează totuşi în cotidianul zidit între „uşi fără chei potrivite” asemenea unui încarcerat agonizând pe perna viselor veştejite(pg.51).

  Versificaţia glisează pe coordonatele prozodiei libere, între aforism şi judecată, într-un joc al poeticii interioare, dând valoare ideii care părea refuzată.

ANTONIA BODEA