Un adevărat truditor la galerele cuvântului, un sclav la Ocna de sare este Ion P. Iacob, cel care „se ascunde în pian”, pentru a-şi amaneta moartea, desigur, moartea pentru poezie, ştiind prea bine că din poezie nu se poate trăi ci doar se poate muri, aşa cum s-a întâmplat de-a lungul veacurilor cu toţi cei care au visat că trăiesc din poezie. Şi Ion P. Iacob nu face excepţie de la această, dureros de adevărată, afirmaţie. În versuri tăiate abrupt, scurtissime, cel mai adesea, surprinde faptul că: „iluzia e clară/ şi tăietura precisă// prin spărtura din cer/ văd/ lumea promisă”. Pentru el „ câmpia e devorată cu dinţi de hârtie/ într-un timp fără spaţiu/ într-un spaţiu fără anotimp/ Lao Tze/ contempla pentru mine/ cadavrul unui cuvânt” scrie el într-un poem cu disperarea că „a părăsit teritoriile prolixe, pe calul mort”. Poezia lui Ion P. Iacob se întocmeşte, cu tenacitate, din fragmente de timp, de viaţă şi cu obiecte , ca dintr-un bazar cu vechituri, doldora de cărţi vechi, flori presate, flaşnete şi altecele netrebuitoare ca în poemul „Curăţenia de primăvară”. Cele mai grele munci posibile şi le asumă, prin poezie, Ion P. Iacob şi anume: „Poetul se imaginează trăgând la edec „ „fără pauză/ corabia asfinţitului” ( frumos vers, nota noastră) sau „ filtrând esenţa luminii de absint direct din creier”, iar, pentru el, lumea înseamnă „o mie şi una de nopţi/ printre care m-am strecurat cu dexteritate (...) roţi de tortură minunate”....”Poetul mai este, după propria-i mărturisire, „semănătorul de mine/mine anti personal” cum spune poetul Daniel Corbu, purtând pecetea rară a blestemului, asemenea unui budist însingurat în terifiante judecăţi fiinţiale, cu o atât de bine dozată alternanţă de abstract/concret, cinic şi agonic, practicând deseori un umor amar, bacovian., expresionist cu aplomb şi experimentalist la nivel de limbaj...”
Ion P. Iacob presimte, prin versurile sale că miracolul pe care îl aşteptă l-a găsit, şi nu l-a găsit oricum, ci în haina de gală şi de surghiun a poeziei, aşa cum pe ocnaş îl găseşte muntele de sare în eterna lui peregrinare prin galeriile obscure ale timpului.
Un fals portret în plină singurătate încearcă să-şi contureze autorul atunci când scrie poeme cu titluri ca acestea: „Anti-biografie, Poetul obscur, Gâlceava poetului cu sine sau Despre poet, profet în ţara lui, unde pare parcă a se autoflagela în „patria cuvintelor” şi în Ţara metaforei”. Parcă e prea multă cerebralitate şi prea puţină trăire în astfel de poeme. Poetul Daniel Corbu îl acreditează prin această adevărată recomandare pe Ion P. Iacob cu titlul de poet al cetăţii şi asta nu e rău deloc, dar cu o singură condiţie ca în cărţile viitoare să se apropie mai mult de cititor şi să se îndepărteze de sine. Prevăd un drum destul de interesant pentru viitoarele sale cărţi şi să rămână „ Veşnic amant al simbolurilor esenţiale, poetul cultivând viziunea tragică...”aşa cum profeţeşte Daniel Corbu.
Emilian MARCU
revista Convorbiri literare, octombrie 2014
*Ion P. Iacob, Curentul turbionar, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2013, 80 p. Prefaţă de Daniel Corbu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu